„Bun
venit în secolul german” este titlul ediţiei europene al săptămânalului
american „Newsweek”. Pe acest val a decis Alianţa Creştin-Liberală la
Bucureşti nominalizarea Domnului Klaus Iohannis, reprezentatul
minorităţii germane din România, pentru funcţia de candidat la
preşedinţia ţării. Componenta religioasă în denumirea noii coaliţii
liberale (PDL/PNL) din anti şi probăsiştii de odinioară, a scandat în
termeni ecleziastici „habemus candidatum”. Alegerea primarului din
Sibiu a încheiat pe latura nedefinită a politicii româneşti, supranumită
„dreapta” şi goana candidăţeilor după candidatură. Pentru România este
un pas bun şi promiţător. Modelul german înseamnă pe scurt „recunoaşte
o problemă, analizeaz-o şi rezolv-o”. Nici un alt neam din lume nu a
dat dovadă de atâtea îndeletniciri precum Germanii. Pionieri în
ştiinţă, aviaţie, muzică, tehnologie şi sport marchează neconteniţi
drumuri spre noi culmi ale omenirii.
Pe acest val a decis Alianţa Creştin-Liberală la Bucureşti
nominalizarea Domnului Klaus Iohannis, reprezentatul minorităţii germane
din România, pentru funcţia de candidat la preşedinţia ţării.
Componenta religioasă în denumirea noii coaliţii liberale (PDL/PNL) din
anti şi probăsiştii de odinioară, a scandat în termeni ecleziastici
„habemus candidatum”. Alegerea primarului din Sibiu a încheiat pe
latura nedefinită a politicii româneşti, supranumită „dreapta” şi goana
candidăţeilor după candidatură. Pentru România este un pas bun şi
promiţător. Modelul german înseamnă pe scurt „recunoaşte o problemă,
analizeaz-o şi rezolv-o”. Nici un alt neam din lume nu a dat dovadă de
atâtea îndeletniciri precum Germanii. Pionieri în ştiinţă, aviaţie,
muzică, tehnologie şi sport marchează neconteniţi drumuri spre noi culmi
ale omenirii.
Este firesc ca spaţiul vital al unui astfel de popor în ascensiune să
fie perceput la el acasă din ce în ce mai strâmt, obligându-l să
identifice noi modele de convieţuire politică şi economică în Europa şi
nu numai. Astfel motorul economic al continentului dictează vecinilor şi
viteza dezvoltării politice. Succesul german este atât de peremtoriu
încât redefineşte standardele mondiale de la fotbal la model economic,
transformând Argentina lui Maradona într-o legendă şi puterea
anglo-americană într-o păşune. Avântul tehnic motorizat devine sinonim
pentru civilizaţie şi dezvoltare socială.
Eşecul post-decembrist din România care durează de mai bine de două
decenii a redeschis din lipsă de speranţe şi viziune, pe un fond politic
arhaic, latura mitului civilizatoriu german. Mit, este poate termenul
nepotrivit pentru influenţa cultural-politică germană din România,
pentru că are conotaţia unei îndoieli. Corect ar fi mai degrabă să
vorbim despre relaţii reciproc benefice, între două popoare sau culturi,
în care unii se mulţumesc cu mai mult iar alţii cu mai puţin. Această
redistribuire inegală a avantajelor obiectiv cuantificabile nu trebuie
să ne deranjeze dacă ne bucurăm şi noi de o dezvoltare relativă. În
fazele critice din istorie prin care a trecut ţara noastră spre
dobândirea suveranităţii la Berlin, a fost oricum de preferat de a-l da
jos pe Cuza, un afemeiat şi antisemit cumplit, pentru a-l înlocui cu un
neamţ harnic care a întărit boierimea şi nu a decimato precum ultimul
domnitor român. Cel puţin am avut căi ferate chiar dacă poetului nostru
naţional Eminescu nu i-a convenit şpaga plătită germanilor şi în loc să
mai scrie câteva scrisori de nemulţumire care astăzi să chinuie elevii
de liceu, a criticat prinţul german. Un Hohenzollern cu coroană este
oricum mai respectat de la polul nord la polul sud decât oricare Escu cu
studii la Harvard. Cu ce s-ar fi mândrit comuniştii dacă nu aveam şi
noi o răscoală la 1907? Deci tot slavă unui prinţ german indulgent cu
clientela boiereasco-brătiană am avut şi noi conflicte de clasă. Pentru o
ţară al cărei teritoriu aproape că s-a triplat sub coroana germană a
fost firesc sa-şi dea grânele şi petrolul pe bani fictivi la Berlin, că
doar cine a priceput pe atunci că tot poporul plătea prin pauperizare
pentru acel export. Cel puţin ţăranii au avut aparent de lucru şi elita
ţării avea să se mândrească cu statul de „grânar al Europei”. Unde să
mai conteze pentru un stat proaspăt trecut de la feudalism la
semi-modernism dacă acest comerţ ne îmbogăţea sau sărăcea, atâta timp
cât dezvoltarea relativă a ţării a fost percepută ca un mic Paris, mai
ales de cei care nu văzuseră Parisul nici odată. A fi aliaţi ai
Germaniei în luptă, chiar şi cu jumătate din Ardeal cedat la solicitarea
Fuhrerului, este în ochii elitei bucureştene un statut mai nobil decât o
cauză naţională. Şi iată cum pe urma mitului carolin, liberalii au
înlocuit aşteptările salvatoare atribuite unei coroane nemţeşti cu
nemţii la conducerea partidului şi mâine la cârma ţării.
Dar de ce ne dorim neapărat un neamț în fruntea țării? Cât de sinceri
suntem noi cu Iohannis? Oare nici azi, după mai bine de o sută
cincizeci de ani de dificultăţi la capitolul „forme fără fond", nu
suntem în stare să depăşim această situaţie de anihilare politică în
care dorim să părem cu orice preţ ceva, ceea ce nu suntem? Este nevoie
de relansarea unui mit al hărniciei germane ca să poată o elită coruptă
și decredibilizată politic să continue promovarea intereselor
clientelare în spatele unei aparențe? Oare câți din liberalii de astăzi
care se visează mici brătieni sau vienezuci nu speră în schimbul
promovării neamțului, clemență în drumul sigur spre penitenciar? Ce
ne-ar îndreptăţi să credem că am putem căpăta credibilitate sau atrage
investiții germane doar prin aparenţe având un neamț președinte? Iată
cum totemismul politic românesc se înscrie în niște parametrii foarte
limitați, dar previzibili.
Tocmai pe acest fond politic arhaic, pentru modernizarea României
este nevoie și să ne debarasăm de niște mituri populare moștenite de la
bunici. Cinci sau zece ani sub conducerea unui etnic german nu pot decât
să confirme ori să ne vindece de toate miturile și osanalele ridicate
Germaniei. Măcar dacă scopul va scuza mijloacele să ajungem la concluzia
că nimeni nu ne poate scoate cu forța din șanț dacă noi nu dorim.
Românii nu trebuie să-si piardă nădejdea nici dacă ar mai ceda odată cu
sprijin german Ardealul ungurilor și țara s-ar transforma din nou în
formă de semilună. Au mai fost popoare încercate de o soartă grea. Un
popor străvechi a fost alungat acum doua mii de ani din țară sa și iată
cum după reîntoarcerea lui pe meleagurile istorice din Orientul Mijlociu
a ajuns și putere militară.
Dacă Vaticanul a avut un Papă neamț care s-a ridicat precipitat de pe
Sfântul Scaun lăsând o droaie de probleme nerezolvate, n-ar putea
încerca și România o experiență similară? Mai ales că cel mai recent
cetățean român care a obținut Premiul Nobel (politic) pentru literatură
este tot o nemțoaică.